Cand n-ai ce face,te scarpini cu mainile uneia, de habar n-are sa tunda!

martie 21, 2013 at 9:49 pm (Uncategorized)

65114_448478141879869_1412636865_n

Prima data cand am vazut aceasta poza, am ras de m-am stricat! Deh om razator.

Dar, iata ca roata se intoarce si ce face omul de plictiseala? Intreaba colegele unde este un coafor bun in zona, deh nu mai imi statea parul cum trebuie.

Mai trebuie sa fac o mentiune, ca acum vreo 3 luni, am fost la un salon profesionist,in orasul unde am avut santierul. M-a curatat de 50€ in juma de ora, dar salonul era bec, m-a tuns la milimetru egal si a tinut cont de fizionomia mea,adaptand frizura dorita.

Boon si azi dau telefoane la doua saloane, ambele pline de cliente, zic noah hai sa merg in shopping center,in pauza de masa,la:cut and go! N-are cum sa dea gres, poza in geanta, zambetul pe buze,merge!

Si ajung! N-are sens sa descriu, numai tanti Leana si nea Gheorghe acolo. Eu Batman!

-Buna ziua, vreau o tunsoare!

-Stiti dureaza cam o jumatate de ora!

Eu, Batman:-Nu-i nimic, astept! Dar cu cardul pot sa platesc?

-Nu, ne pare rau!

Atunci trebuia sa plec, definitiv, dar eu Batman in continuare! Fuga la bancomat si inapoi, deh cine o sa fie ca o garofita dupa aia?!

Ma intorc si astept si  astept si astept.Par pe oglinda, pe scaune, pe ceasca de cafea. Si vine o duduie, sa-i dea Dumnezeu mooolta carne in frigider. Si scot poza:asa vreau!

S-a uitat, a analizat, da, dar stii ca e scurt…Zic da, totusi, asa vreau!

Cand m-a dus la chiuveta(plina de staniol si resturi de vopsea) m-am asezat pe scaun in ideea ca o sa ma si anume relaxez(asa cum fac intotdeauna, cand ma samponeaza, delicat, ma maseaza, samd)

Cacat..cand a inceput aia sa ma spele,cu unghiile,am zis ca e pe undeva camera ascunsa. Mi-a bagat  apa in ochi si sampon de am zis ca trebuie, ori sa fii prea prost sa vezi ca si anume clientului nu ii convine, ori e nesimtita de bubuie.

Boon,ne intoarcem la oglinda, eu rosie toata, de atata frecat si de nervi, cu rimelul in gura si ne mai uitam o data pe poza. Si ii atrag atentia ca in lateral nu este chiar atat de scurt.

Si-mi tine, fix mie, un eseu despre proportionalitatea parului si ca ce vreau eu e putin cam ireal!

Si zic: nah boon, fa cum te lasa inima.

In viata, vietisorei mele nu o sa mai fac greseala asta.

Atat mai retin, ca am vazut cum imi ia,cam 10 cm din par, cu breton, cu tot! Am incremenit in scaun, dar stiam ca orice as fi facut in momentul ala, s-ar intoarce impotriva mea!

Cand si-a dus lucrarea la bun sfarsit, mandra tare de ea: Stii ca te prinde! Iti sta super!

Am tacut, ca stiam ca parul nu mai am cum sa il lipesc si ca daca apuc sa erupa vulcanul din mine, se termina urat rau de tot!

Am platit si am plecat, plina de draci!

In birou n-am scos o lacrima, toata o floricica, dar cand am ajuns acasa, m-au ras ai mei ca brazii de la campie  juma de ora, in timp ce eu plangeam de sa se rupa camasa pe mine!

Acum e musai sa dorm peste ziua de azi si sunt convinsa, ca maine o sa ma vad,cu alti ochi.( Doamne ajuta-ma sa trec peste urmatoarele 3 saptamani, sa fie frig si caciula si turbanul la moda!!!!!)

Si revenind la prima poza: ce vrei si ce primesti!

Judi Dench

IMG_4035

Legătură permanentă Lasă un comentariu

Cand un diagnostic schimba viata!

martie 11, 2013 at 9:15 pm (Realitatea cruda)

Vara trecuta, am cunoscut,in orasul unde era santierul nostru, o fata minunata. Romanca. Eram la cumparaturi si m-am bucurat sa aud limba romana, aproape de granita cu Franta.
S-a legat o frumoasa prietenie intre noi si usor-usor ne-am deschis una fata de cealalta. Aveam sa aflu ca la nici 35 ani de ani suferea de cancer la san.

Tanara mama, manager bancar si o femeie frumoasa, calma, linistita.

N-am empatizat mult, poate si pentru ca nu ne lega o relatie foarte lunga, dar ma intrebam, ca si ea: de ce?

Stiu cat a suferit cand si-a pierdut parul, un par lung, frumos, sanatos! Stiu cat se chinuia dupa sedintele de chimioterapie si mai ales forta de care dadea dovada mama ei.

Si-a revenit, am vorbit de curand cu ea si e bine. Slava domnului.

De ce am vorbit de ea? Pentru ca este un om special, este un om incercat, este un om care a avut o sansa. Multi altii nu au aceasta sansa.

Boala asta,nu intreaba de varsta, nici de tara, nici statut social. Te loveste, cand te astepti mai putin.

Nu stiu cifre, nici nu cred ca vreau sa stiu cati oameni sufera de cancer, cati oameni sunt nevoiti sa treaca prin chimioterapie, radiologie, operatie. Si nu vreau sa stiu cate destine, schimba acest diagnostic.

Nu sunt medic de profesie, asa ca nu o sa ma aventurez in a scrie date medicale.Sunt atatea surse de cautare, pe internet, filtrati, intrebati si nu va jenati sa cereti ajutorul atunci cand nu mai stiti cum sa mergeti mai departe. O sa fiti uimiti sa vedeti ca nu sunteti singuri, ca sunt multi alti oameni in aceeasi situatie, disperati.

Cand am aflat ca socrul meu vitreg sufera de cancer pulmonar, ne-a lovit ca un traznet. De la o simpla endoscopie, la sangerari masive, pus in coma si un diagnostic teribil: nu stim daca se mai trezeste vreodata!

Au fost momente groaznice, cand nu stiam de ce? Cum? De ce acum? De ce asa? Avea atatea planuri! Vroia sa faca aia si poate si aia!

Cand a intrat in spital avea 95 kilograme, cand a iesit dupa o luna era o umbra. Dar de o vointa exagerata! A spus si a crezut, pana in ultima clipa ca aceasta boala nu il doboara. Nici in secunda in care a ajuns in salonul paliativ, nu a renuntat sa spere.
Ne-a intarit mult aceasta atitudine, ne-am imbarbatat in felul asta unii pe ceilalti si am avut si nu exagerez, cele mai frumoase 3 luni impreuna, cel mai frumos Craciun.

El nu a mai avut o sansa,dar el a reusit sa uneasca o familie, sa ii arate ca limitele sunt mult peste astptari, sa ii arate ca in lucrurile marunte este bucuria, ca este important sa te bucuri de orice moment, sa fii mai bun.

As vrea sa cred, ca cineva care citeste acest post, sa isi priveasca familia, sa se bucure ca poate sa mearga, sa rada, sa vorbeasca, sa se bucure de razele soarelui, de adierea vantului, de sunetul pasarilor si mai ales ca este sanatos.

As vrea sa cred, ca oamenii astia, care oricum sunt vii in amintirea noastra, n-au suferit in zadar. Ci ca au fost o lectie de viata, pentru mine, poate si pentru tine!

Legătură permanentă Lasă un comentariu

Mare e gradina ta, doamne!

martie 10, 2013 at 7:07 pm (Realitatea cruda)

Mi s-a reprosat de multe ori, ca nu sunt diplomata. Cu alte cuvinte, ca spun adevarul in fata.

Boon, ce inseamna sa fii diplomat? Sa intinzi si obrazul celalalt, atunci cand esti lovit? Sa taci atunci cand trebuie sa vorbesti? Sa nu iei atitudine,de dragul bunelor maniere?

Daca da, atunci nu sunt diplomata. Pentru ca eu nu sunt genul de om, care tace cand persoane dragi sunt acuzate, pe nedrept. Eu nu sunt genul de persoana, care intoarce si obrazul celalalt si mai ales, pentru ca obisnuiesc sa spun omului in fata, indiferent de relatia familiala, diploma din perete si banii din cont.

Ma adaptez insa situatiei si stiu sa pun problema, in functie de situatie, locatie samd. Pana la un punct.

Am avut o mare pierdere in familie. Doare si totusi gandurile pozitive si amintire frumoase predomina. Si noi mergem pe principiul, candva ne vom reintalni, insa nu acum.

Aici nu ai voie sa tii mortul acasa. Se intampla un eveniment de genul, suni la institutul de pompe funebre si ei vin acasa, completezi formulare, spui ce vrei sa imbrace defunctul, ce sicriu sa aibe, daca este sau nu ingropat(exista si varianta incinerarii, tot mai deste). alegerea urnei, locul de veci(cimitir sau padure de veci) si platesti.

In rest ei se ocupa de tot, spalat, imbalsamat, toate cele.

Tu te mai vezi cu ei la inmormantare.

Fiind vorba de incinerare la noi, ai timp pana la 3 luni pana la inmormantare. Dupa depasirea acestui termen, platesti, 15€ pe zi. Noi, din motive de sanatate, am incercat sa amanam, pana puteau toate persoanele apropiate sa ia parte la eveniment. Nu s-a putut, asa ca am zis ca este mai bine sa incheiem acest capitol.

Cand stii ca defunctul, nu vroia nici bocete si nici cafea dupa inmormantare, aici nu se face poamana, respecti asta. Asa as face eu. Fosta familie, nu ca nu se cade. Boon, facem primul compromis, pentru ca stim ca urmeaza procese, impartirea mostenirii, scandal, bucataria e a mea, wc-ul e al tau.

Ajungem in padure, acolo se oficiaza inmormantarea, nu preot, nu diacon, nimic. Familie, prieteni si cativa cunoscuti.

In afara de astia ai mei, nu cunosteam decat pe fratele defunctului, una din fete, cel mai bun prieten, fosta nevasta si o vecina. Atat!

L-am cunoscut cu ocazia asta si pe fiul sau, ala de nu a fost in stare sa ii spuna saru’mana tata, cu doua saptamani inainte sa isi dea ultima suflare, dar care a depus primul actele de mostenire, la doua zile de la deces. Stiam ca asa o sa fie, ne invatase tata dinainte, ca deh stia ce a crescut la usa.

Am cunoscut-o si pe fie-sa, care statea doar cu mana intinsa.

Nu judec, nu ma bag, fiecare trebuie sa traiasca impacat cu propria constiinta.

Ca nu versi o lacrima, la groapa sau ca nu ai bunul simt sa iei parte la masa organizata, in fond si la urma-urmei tot de ei, e alegerea optionala a fiecaruia,o fi avut el motive. Dar sa nu raspunzi la un buna ziua, mi se pare lipsa de respect. crasa chiar!

Si pentru ce? Ca am avut nesimitrea sa duc testamentul tatalui sau la avocat, sa rezolve el toate formalitatile si mai ales sa evit toate discutiile?

Sunt de 7 ani aici, de 7 ani il cunosc pe defunct, in 7 ani mi-a fost al doilea tata si am luptat, cat am putut(poate pentru unii mult, poate pentru altii putin) pana in ultima secunda. Nu s-a mai putut si a adormit, impacat cu el, dupa ce si-a pus, toate lucururile in ordine.
Asa as vrea sa mor si eu.

Sunt ultima persoana, cu care nu poti sa discuti si care nu are intelegere, cand exista o problema.

Dar nu tolerez nimanui, mai ales unei foste sotii, sotie care l-a cam lasat pe el,acum ani buni si care l-a pus la 12 noaptea sa dezmembreze o bucatarie din casa conjugala(ca vezi doamne ii trebuie), ex sotie si fiica ce i-ai numit paraziti sociali, sa spuna ca de cand a cunoscut-o pe soacra’mea nu mai era acelasi om, ca era distantat, ca a facut chimio-terapie de gura noastra si mai ales ca ii trebuia consiliera psihologica adecvata.

Am bubuit si recunosc!

Am spus, ca fix consiliere psihologica nu ii trebuia lui, refunzand orice propunere in directia asta, ca daca el a ales sa nu mai aibe contact cu ei,a avut motivele lui intemeiate(motive stiute, doar de el), ca tratamentul ce l-a urmat, l-a facut pentru ca si-a dorit sa traiasca, nu sa moara. Si mai ales ca, eu stiu ambele variante,ca sunt in masura sa imi fac o parere si ca mi se pare de prost gust, sa vorbesc la o inmormantare de ce a facut gresit omul in viata.

Daca privirile ar ucide, as fi sub pamant. Nu i-a convenit, ca o mucoasa de 26 ani sa ii dea peste bot in halul asta.

Si-am fost diplomata, ca nu i-am dat vreo doua peste ochi si ca nu i-am insirat rahaturile pe care le-au facut celor ce ii iubesc,ca pe parintii mei. Ca am zis ca nu se cade, ca-i inmormantare.

Dar am plecat, cu dureri insuportabile de cap(cu zambetul pe buze, totusi) si cu speranta in suflet, ca nu va mai trebui sa ii vad niciodata in viata mea.

Legătură permanentă Lasă un comentariu

Depinde doar de tine!

martie 6, 2013 at 8:24 pm (Uncategorized)

Trebuie sa recunosc ca la posturile cu povestea mea, am avut un trafic, vadit mai mare decat la posturile obisnuite. Ma flateaza, e drept( poate daca o sa ma straduiesc o sa mai scriu despre, ca metoda de relaxare,pentru mine, pentru voi), dar totodata si intristeaza. Sunt(em) fix parte a unui sistem, in care evitam sa confruntam problemele, sa nu cumva sa ne stricam feng-shui-ul. Savuram scandalul pe paine si ne hlizim cand vedem ca altora le merge rau, ne facem cruce cand nimicuri sunt promovate la televizor si ne dorim cu ardoare, sa fim slabi, sa avem tate, masina sa aibe multi cai putere si casa, casa sa fie casa si portofelul sa fie plin.
Nu dau in tine, cititorule. Nu o lua personal!
Dau in ceea ce am/ai ajuns in ultima vreme.
Scriu despre mine si daca o fi sa te regasesti printre randuri, in caz ca nu te-ai plictisit, vazand ca pana acum nu s-a vorbit despre sex,te dezamagesc, nici nu o sa gasesti, poate iti ridici doua trei semne de intrbare.

Cand ai spus ultima data parintilor ca ii iubesti? Copilului? Cand ai ras cu pofta ultima data? Te bucuri ca poti sa mergi?Sa vezi? Sa auzi? Sa simti?

Nu-s nebuna si nici nu militez pentru o lume mai buna. Am renuntat la idei marete si cred cu ardoare ca daca vreau sa schimb ceva,incep de la mine si nu caut sa schimb mentalitatea altora.
A mananca vegetarian sau a te imbraca de la second hand,este in fond o optiune personala si o alternativa uneori, dar a nu acorda atentie lucrurilor cu adevarat importante e o greseala, care uneori, daca nu-i prea tarziu poate fi indreptata.

Ti-ai pus vreodata intrebarea: Ce se intampla daca eu maine mor? Cui ii ramane averea(daca ai)? Am rezolvat tot pe lumea asta? M-am despartit de toti cei dragi si plec cu inima impacata?

Nu!

Nici eu! Am 26 de ani si nu mi-a trecut prin cap asa ceva. De ce sa-mi stric eu bunatate de feng-shui,gandind a paguba.
Asta-i sistemul si astia suntem. Asta sunt.

Eu daca maine fac un accident, n-am testament, desi dureaza poate 10 minute sa-l scriu, nu mi-am luat ramas bun de la cei dragi si nici n-am apucat sa rezolv toate conflictele. Cei ramasi in viata n-au dreptul sa decida, daca pot sau nu sa deconecteze aparatele, sa-mi doneze organele sau nu stiu unde sa ma ingroape.Nu stiu daca mai am dorinte neimplinite.
Singura chestie pe care o stiu,este ca vreau sa fiu incinerata.

Fix atat stiu cei apropiati mie.

Pentru ca preocuparea mea principala a fost sa fiu 200% pentru un job, sa ma preocup de lucruri marunte, sa ma folosesc vesnica scuza, ca nu am timp, ca sa mut de pe o zi pe alta, un telefon, poate-poate uit, sa vreau intotdeauna mai mult, de la mine, de la altii,de la viata(cand in fond, am o viata,cu standarde mult peste limita).

N-am inventat eu roata si-s convinsa ca au mai scris multi despre chestia asta.

Dar trebuie sa treci, 4 luni, prin n sali de terapie intensiva, sa te confrunti cu termeni medicali pe care nu i-ai auzit in viata ta, trebuie sa vezi cum oameni dragi tie se sting, tu neputand face nimic, ca sa realizezi ca: a avea doua mani, doua picioare, doi ochi, doua urechi, un nas, o gura si un creier functionabil, este cea mai mare bogatie posibila.

Casa, masina, contul, silueta, hainele, sunt frectie la picior de lemn. Oricum nu ramai cu nimic din ele si alea or sa fie motiv, de scandal, proces, cearta!
Dar o vorba buna, un zambet, un te iubesc mama, o plimbare in aer liber, un jucat cu amaratul ala de patruped, ce tanjeste dupa o mangaiere…este o alinare pentru suflet,mai ales al tau!

Legătură permanentă Lasă un comentariu